TEORII PRIVIND DEZVOLTAREA PERSONALITĂŢII

1.TEORIA DEZVOLTĂRII PSIHOSEXUALE (SIGMUND FREUD)
Psihiatrul austriac Sigmund Freud este cel care a pus bazele psihanalizei. În concepţia lui S. Freud, structura aparatului psihic cuprinde trei instanţe: Sine (ID), Eu (EGO) şi Supraeu (Super Ego).
Sinele constituie instanţa fundamentală a personalităţii, polul ei pulsional. Sinele reprezintă, de fapt, rezervorul tuturor pulsiunilor, în general, şi al celei sexuale, în particular. Formaţiunile care îl populează sunt de natură inconştientă, unele moştenite, altele dobândite prin mecanismul refulării.
Eul este o „provincie de graniţă” unde se desfăşoară toate tratativele de conciliere între Sine (guvernat de forţele oarbe ale pulsiunilor) şi realitatea exterioară (cu exigenţele sale sociale), pe de o parte şi între Sine şi Supraeu (cu rigorile sale morale), pe de altă parte. Privit din perspectivă ontogenetică, Eul se constituie progresiv, pe parcursul mai multor etape, fiind cristalizat, într-o primă ipostază, spre vârsta de trei ani, când copilul a asimilat deja unele reguli sociale elementare, realizând că este o entitate distinctă în cadrul mediului exterior în care trăieşte.
Pentru a rezista enormelor tensiuni intrapsihice la care este supus, “ ego” îşi dezvoltă aşa-numitele mecanisme de apărare ale “ego-ului”. Prin aceste “mijloace de apărare”, ego scoate din zona conştientului acele “conţinuturi” care “apasă” conştiinţa individului, sau “descarcă” tensiuni intrapsihice care, prin persistenţa lor, pot să îl traumatizeze. Există mai multe “mecanisme” de acest gen: (1) Refuzul (trecerea în uitare) a acelor fapte pe care individul, în mod inconştient, nu-si mai doreşte să şi le amintească, datorită caracterului lor apăsător pentru conştiintă. (2) Autojustificarea faptelor reprobabile. (3) Transferarea încărcăturii psihice de la obiectul care l-a generat, la un alt obiect. (4) Proiectarea propriilor impulsuri prohibite asupra altor persoane. (5) Sublimarea – “convertirea” energiei impulsurilor instinctuale în diverse alte forme de energie psihică. (M. Diaconu, Educaţia şi dezvoltarea copilului, Ed. ASE, 2007).
Exerciţiu: Exemplificaţi o situaţie, în context şcolar, în care poate interveni unul dintre mecanismele enumerate anterior.
Supraeul nu este o instanţă ereditară. El se dobândeşte progresiv, începând cu vârsta copilăriei, prin procesul de interiorizare a unor comandamente şi frâne sociale (mai ales parentale) care urmăresc stăvilirea tendinţei individului de a-şi satisface excesiv pornirile. Supraeul poate fi comparat cu un judecător sever, intransigent, care încearcă să tempereze pulsiunile interzise stocate în Sine, prin intermediul unor baraje socio-culturale, ce întruchipează, simbolic autoritatea paternă. El se implică însă şi în activitatea Eului, pentru a-l determina, pe de o parte, să renunţe la scopurile realiste (utile doar individului), pentru altele morale (utile societăţii), iar, pe de altă parte, să insufle Eului dorinţa de autoperfecţionare perpetuă.
Aceste trei instanţe se vor edifica pe parcursul evoluţiei ontogenetice. În opera freudiană, elementul central în construirea stadiilor psihosexuale este libidoul, fapt demonstrat şi de denumirea acestora. Termenul provine din limba latină, însemnând poftă, dorinţă. El nu este identic nici cu energia pulsională, în general, nici cu cea sexuală, în particular. În „Trei eseuri asupra teoriei sexualităţii”, Freud face următoarea precizare: „Limbajul popular nu cunoaşte pentru nevoia sexuală termenul corespunzător cuvântului foame, pentru care limbajul ştiinţific foloseşte libido. Altfel spus, el este foamea sexuală”.
1. Stadiul oral (canibalic) – între 0 şi 1 an
Are ca zonă erogenă gura, iar descărcarea libidoului se face prin actul supţiunii. Plăcerea suptului va funcţiona şi dincolo de nevoile alimentare, prin sugerea degetelor, jucăriilor, hainelor, buzelor, ceea ce îi conferă o coloratură libidinală.
Marea problemă a stadiului oral este cea a înţărcării, care generează nu numai o frustrare asupra zonei erogene şi o schimbare a modului de alimentaţie, ci conferă copilului un spor de independenţă, având şi importante efecte pe plan afectiv. Înţărcarea brutală poate fi sursa unei traume dramatice pe plan psihic, deoarece până acum mama, ca destinatar al iubirii şi mama care hrăneşte formau un tot unitar, ori pierderea ultimei ipostaze are repercusiuni şi asupra celei dintâi. Înţărcarea brutală poate avea două consecinţe majore:
2. Stadiul sadic-anal – între 1 şi 3 ani
În această fază are loc o deplasare a zonei erogene spre o altă regiune a corpului, legată tot de o funcţie fiziologică – mucoasa anală. Dezamorsarea libidoului are loc prin două procese opuse: expulzia şi retenţia materiilor fecale. Eliminarea excrementelor provoacă mucoasei anale o vie excitaţie, oferind copilului o nouă sursă de plăcere. Chiar dacă el a făcut experienţe de retenţie şi în stadiul anterior, acum această practică este ridicată la rangul unei strategii de satisfacţie sexuală. Retenţia poate fi şi expresia unei rezistenţe, mai mult sau mai puţin tacite, contra părinţilor ce acordă un interes exagerat faţă de acul defecaţiei. În acest caz, ea are mai mult o valoare simbolică.
Şi în cazul acestei etape poate apărea fenomenul de fixare, care se materializează printr-o serie de trăsături caracteriale specifice: punctualitate excesivă (consecinţa dresajului sfincterian), mânia anormală pentru ordine, sentimentul exagerat al datoriei, frica patologică de microbi şi murdărie, avariţie, ritualism exagerat în viaţa cotidiană, încăpăţânare. Există şi un revers al acestora, ce îmbracă forme ca: lipsa de punctualitate, indiferenţă faţă de datorie, refuzul disciplinei, dezordine etc.
3. Stadiul falic – între 3 şi 5-6 ani
Reprezintă apogeul sexualităţii infantile. Din dorinţa de a conserva afecţiunea parentală, copilul renunţă progresiv la erotismul anal, dar libidoul caută alte zone şi modalităţi de descărcare. Organul genital al copilului devine zona erogenă, iar detensionarea sexuală se produce prin masturbare (denumită la vârstele mici ipsaţie).
În acest stadiu, masturbarea cunoaşte câteva particularităţi:
În stadiul falic apare pregnant curiozitatea de coloratură sexuală, ce îmbracă mai multe forme:
În această etapă apare complexul Oedip, care se manifestă prin afecţiunea preferenţială (cu nuanţe incestuoase) faţă de părintele de sex opus şi ostilitatea faţă de părintele de acelaşi sex. Pentru băiat, mama este fiinţa asupra căreia îşi revarsă sentimentul de dragoste, tatăl apărându-i ca un rival în lupta pentru a dobândi monopolul asupra afecţiunii materne, în timp ce fata se străduieşte să capteze, în exclusivitate, iubirea tatălui, mama căzând în dizgraţie. Către vârsta de 5/6 ani, complexul Oedip dispare treptat, o dată cu funcţionarea mecanismului de identificare a copilului cu părintele de acelaşi sex.
Există cazuri în care criza oedipiană persistă dincolo de limitele admise. Atitudinea parentală poate fin incriminată (mama care, în compensaţie pentru un eşec conjugal, încurajează ataşamentul preferenţial manifestat de băiat faţă de ea; tatăl care arborează o poziţie glacială sau agresivă faţă de opoziţia pe care i-o afişează iniţial copilul).
Şi în stadiul falic se poate manifesta fenomenul de fixare, printr-o multitudine de faţete: strădania individului de a găsi un partener sexual care să reediteze imaginea părintelui preferat, atracţia pentru persoane cu trăsături specifice estompate, inapetenţa faţă de orice tip de autoritate (şef, poliţie etc.) căci aceasta evocă imaginea tatălui etc.
4. Perioada de latenţă – de la 5/6 ani până la pubertate
Denumirea însăşi sugerează o pauză a puseului libidinal. Relaxarea înregistrată în planul sexualităţii nu înseamnă o dispariţie totală a manifestărilor erotice; ceea ce se întâlneşte acum reprezintă doar nişte reziduuri din perioada precedentă.
Debutul acestui stadiu ontogenetic se face pe fondul lichidării complexului Oedip; universul afectiv al copilului se diversifică şi se nuanţează, căci tandreţea va domina impulsurile sexuale; în plus, îşi fac apariţia sentimentele de pudoare şi dezgust.
Şcolaritate va genera o restrângere a poziţiilor deţinute de egocentrismul infantil, deoarece „eu” trebuie să se retragă în faţa lui „noi”. Astfel, copilul învaţă la şcoală că el nu este centrul de gravitate al acestei lumi, că un altul are drepturi similare. Datorită progreselor înregistrate pe linia echilibrării eului individual, se eliberează o mare cantitate de energie, care va fi fructificată într-o gamă diversă de activităţi.
Exceptând perioada de latenţă, toate etapele anterioare ei formează stadiile pregenitale ca prefaţează saltul calitativ pe care sexualitatea îl înregistrează o dată cu instalarea pubertăţii.
5. Stadiul genital – cu debutul în pubertate
Concomitent cu maturizarea organelor genitale, sexualitatea va cunoaşte o nouă formă de exprimare, prin genitalitate. Primatul zonei genitale semnifică, de data aceasta, dezvoltarea deplină a sexualităţii. Apare un nou obiect (o persoană diferită de sine însuşi), precum şi un nou scop (actul sexual). Zonele erogene din stadiile anterioare se subordonează primatului zonei genitale.
În această etapă se definitivează super-ego-ul şi se face trecerea de la dominarea principul plăcerii la subordonarea acestuia faţă de principiul realităţii. Principiul plăcerii este cel care guvernează funcţionarea mentală, ansamblul activităţii psihice, având ca scop să evite neplăcerea şi să procure plăcerea. În măsura în care neplăcerea este legată de creşterea cantităţii de excitaţie, iar plăcerea de reducerea acesteia, principiul plăcerii este un principiu economic. Pulsiunile nu caută, la început, decât să se descarce, să se satisfacă pe căile cele mai scurte. Principiul realităţii, împreună cu principiul plăcerii reprezintă pentru S. Freud cele două mari principii care guvernează întreaga funcţionare a aparatului psihic. El formează un cuplu cu principiul plăcerii, pe care îl modifică în măsura în care reuşeşte să se impună ca principiu reglator. În acest caz, căutarea satisfacerii nu se mai efectuează pe căile cele mai scurte, ci acceptă deturnări şi îşi amână realizarea, în fucţie de condiţiile impuse de mediul exterior.
Exerciţiu: Oferiţi un exemplu, din experienţa proprie, în care a intervenit principiul realităţii.
Considerând libidoul energia călăuzitoare, Freud nu a etapizat în totalitate existenţa umană, oprindu-se la intrarea în vârsta adultă. Restul etapelor ontogenetice, până la moarte, nu i-au mai suscitat interesul, din momentul în care libidoul şi-a găsit plasamentul adecvat. Această “deficienţă” va inspira o serie de „retuşări” din partea lui E. Erickson.
BIBLIOGRAFIE:
Psihiatrul austriac Sigmund Freud este cel care a pus bazele psihanalizei. În concepţia lui S. Freud, structura aparatului psihic cuprinde trei instanţe: Sine (ID), Eu (EGO) şi Supraeu (Super Ego).
Sinele constituie instanţa fundamentală a personalităţii, polul ei pulsional. Sinele reprezintă, de fapt, rezervorul tuturor pulsiunilor, în general, şi al celei sexuale, în particular. Formaţiunile care îl populează sunt de natură inconştientă, unele moştenite, altele dobândite prin mecanismul refulării.
Eul este o „provincie de graniţă” unde se desfăşoară toate tratativele de conciliere între Sine (guvernat de forţele oarbe ale pulsiunilor) şi realitatea exterioară (cu exigenţele sale sociale), pe de o parte şi între Sine şi Supraeu (cu rigorile sale morale), pe de altă parte. Privit din perspectivă ontogenetică, Eul se constituie progresiv, pe parcursul mai multor etape, fiind cristalizat, într-o primă ipostază, spre vârsta de trei ani, când copilul a asimilat deja unele reguli sociale elementare, realizând că este o entitate distinctă în cadrul mediului exterior în care trăieşte.
Pentru a rezista enormelor tensiuni intrapsihice la care este supus, “ ego” îşi dezvoltă aşa-numitele mecanisme de apărare ale “ego-ului”. Prin aceste “mijloace de apărare”, ego scoate din zona conştientului acele “conţinuturi” care “apasă” conştiinţa individului, sau “descarcă” tensiuni intrapsihice care, prin persistenţa lor, pot să îl traumatizeze. Există mai multe “mecanisme” de acest gen: (1) Refuzul (trecerea în uitare) a acelor fapte pe care individul, în mod inconştient, nu-si mai doreşte să şi le amintească, datorită caracterului lor apăsător pentru conştiintă. (2) Autojustificarea faptelor reprobabile. (3) Transferarea încărcăturii psihice de la obiectul care l-a generat, la un alt obiect. (4) Proiectarea propriilor impulsuri prohibite asupra altor persoane. (5) Sublimarea – “convertirea” energiei impulsurilor instinctuale în diverse alte forme de energie psihică. (M. Diaconu, Educaţia şi dezvoltarea copilului, Ed. ASE, 2007).
Exerciţiu: Exemplificaţi o situaţie, în context şcolar, în care poate interveni unul dintre mecanismele enumerate anterior.
Supraeul nu este o instanţă ereditară. El se dobândeşte progresiv, începând cu vârsta copilăriei, prin procesul de interiorizare a unor comandamente şi frâne sociale (mai ales parentale) care urmăresc stăvilirea tendinţei individului de a-şi satisface excesiv pornirile. Supraeul poate fi comparat cu un judecător sever, intransigent, care încearcă să tempereze pulsiunile interzise stocate în Sine, prin intermediul unor baraje socio-culturale, ce întruchipează, simbolic autoritatea paternă. El se implică însă şi în activitatea Eului, pentru a-l determina, pe de o parte, să renunţe la scopurile realiste (utile doar individului), pentru altele morale (utile societăţii), iar, pe de altă parte, să insufle Eului dorinţa de autoperfecţionare perpetuă.
Aceste trei instanţe se vor edifica pe parcursul evoluţiei ontogenetice. În opera freudiană, elementul central în construirea stadiilor psihosexuale este libidoul, fapt demonstrat şi de denumirea acestora. Termenul provine din limba latină, însemnând poftă, dorinţă. El nu este identic nici cu energia pulsională, în general, nici cu cea sexuală, în particular. În „Trei eseuri asupra teoriei sexualităţii”, Freud face următoarea precizare: „Limbajul popular nu cunoaşte pentru nevoia sexuală termenul corespunzător cuvântului foame, pentru care limbajul ştiinţific foloseşte libido. Altfel spus, el este foamea sexuală”.
1. Stadiul oral (canibalic) – între 0 şi 1 an
Are ca zonă erogenă gura, iar descărcarea libidoului se face prin actul supţiunii. Plăcerea suptului va funcţiona şi dincolo de nevoile alimentare, prin sugerea degetelor, jucăriilor, hainelor, buzelor, ceea ce îi conferă o coloratură libidinală.
Marea problemă a stadiului oral este cea a înţărcării, care generează nu numai o frustrare asupra zonei erogene şi o schimbare a modului de alimentaţie, ci conferă copilului un spor de independenţă, având şi importante efecte pe plan afectiv. Înţărcarea brutală poate fi sursa unei traume dramatice pe plan psihic, deoarece până acum mama, ca destinatar al iubirii şi mama care hrăneşte formau un tot unitar, ori pierderea ultimei ipostaze are repercusiuni şi asupra celei dintâi. Înţărcarea brutală poate avea două consecinţe majore:
- fenomenul de „fixare” la stadiul oral, care determină o conservare a formelor sale şi ulterior, chiar dacă în alte ipostaze.
- fenomenul de regresiune, ce apare în cazuri extreme, datorită unor întâmplări existenţiale dramatice care îl determină pe individ să se întoarcă la serenitatea vârstei orale.
2. Stadiul sadic-anal – între 1 şi 3 ani
În această fază are loc o deplasare a zonei erogene spre o altă regiune a corpului, legată tot de o funcţie fiziologică – mucoasa anală. Dezamorsarea libidoului are loc prin două procese opuse: expulzia şi retenţia materiilor fecale. Eliminarea excrementelor provoacă mucoasei anale o vie excitaţie, oferind copilului o nouă sursă de plăcere. Chiar dacă el a făcut experienţe de retenţie şi în stadiul anterior, acum această practică este ridicată la rangul unei strategii de satisfacţie sexuală. Retenţia poate fi şi expresia unei rezistenţe, mai mult sau mai puţin tacite, contra părinţilor ce acordă un interes exagerat faţă de acul defecaţiei. În acest caz, ea are mai mult o valoare simbolică.
Şi în cazul acestei etape poate apărea fenomenul de fixare, care se materializează printr-o serie de trăsături caracteriale specifice: punctualitate excesivă (consecinţa dresajului sfincterian), mânia anormală pentru ordine, sentimentul exagerat al datoriei, frica patologică de microbi şi murdărie, avariţie, ritualism exagerat în viaţa cotidiană, încăpăţânare. Există şi un revers al acestora, ce îmbracă forme ca: lipsa de punctualitate, indiferenţă faţă de datorie, refuzul disciplinei, dezordine etc.
3. Stadiul falic – între 3 şi 5-6 ani
Reprezintă apogeul sexualităţii infantile. Din dorinţa de a conserva afecţiunea parentală, copilul renunţă progresiv la erotismul anal, dar libidoul caută alte zone şi modalităţi de descărcare. Organul genital al copilului devine zona erogenă, iar detensionarea sexuală se produce prin masturbare (denumită la vârstele mici ipsaţie).
În acest stadiu, masturbarea cunoaşte câteva particularităţi:
- copilul manifestă o curiozitate deosebită pentru propriile organe genitale;
- prin intermediul unor manevre centrate pe această zonă, el îşi procură o intensă trăire erotică;
- masturbarea nu este acum numai un instrument aducător de plăcere, ci şi o modalitate de cunoaştere a propriei anatomii.
- abandonul afectiv al copilului sau diminuarea atenţiei parentale la apariţia unui nou născut în familie;
- prostul obicei al unor părinţi de a mângâia sexul copilului pentr a-l calma;
- practica adulţilor de a-şi etala nuditatea în faţa copilului, fără pudoare;
- surprinderea de către copil a raporturilor sexuale dintre părinţi (aşa-numita „scenă originară” sau primitivă)
În stadiul falic apare pregnant curiozitatea de coloratură sexuală, ce îmbracă mai multe forme:
- atracţia pentru explorarea propriului corp (chiar tendinţa de afişare a goliciunii);
- interesul copilului faţă de problema diferenţei dintre sexe;
- relaţiile sexuale dintre părinţi (interpretate adeseori de cei mici ca acte agresive, şocante)
- fenomenul naşterii, copiii propunând soluţii inocente şi ingenioase: copiii apar prin sân, prin despicarea abdomenului etc.
În această etapă apare complexul Oedip, care se manifestă prin afecţiunea preferenţială (cu nuanţe incestuoase) faţă de părintele de sex opus şi ostilitatea faţă de părintele de acelaşi sex. Pentru băiat, mama este fiinţa asupra căreia îşi revarsă sentimentul de dragoste, tatăl apărându-i ca un rival în lupta pentru a dobândi monopolul asupra afecţiunii materne, în timp ce fata se străduieşte să capteze, în exclusivitate, iubirea tatălui, mama căzând în dizgraţie. Către vârsta de 5/6 ani, complexul Oedip dispare treptat, o dată cu funcţionarea mecanismului de identificare a copilului cu părintele de acelaşi sex.
Există cazuri în care criza oedipiană persistă dincolo de limitele admise. Atitudinea parentală poate fin incriminată (mama care, în compensaţie pentru un eşec conjugal, încurajează ataşamentul preferenţial manifestat de băiat faţă de ea; tatăl care arborează o poziţie glacială sau agresivă faţă de opoziţia pe care i-o afişează iniţial copilul).
Şi în stadiul falic se poate manifesta fenomenul de fixare, printr-o multitudine de faţete: strădania individului de a găsi un partener sexual care să reediteze imaginea părintelui preferat, atracţia pentru persoane cu trăsături specifice estompate, inapetenţa faţă de orice tip de autoritate (şef, poliţie etc.) căci aceasta evocă imaginea tatălui etc.
4. Perioada de latenţă – de la 5/6 ani până la pubertate
Denumirea însăşi sugerează o pauză a puseului libidinal. Relaxarea înregistrată în planul sexualităţii nu înseamnă o dispariţie totală a manifestărilor erotice; ceea ce se întâlneşte acum reprezintă doar nişte reziduuri din perioada precedentă.
Debutul acestui stadiu ontogenetic se face pe fondul lichidării complexului Oedip; universul afectiv al copilului se diversifică şi se nuanţează, căci tandreţea va domina impulsurile sexuale; în plus, îşi fac apariţia sentimentele de pudoare şi dezgust.
Şcolaritate va genera o restrângere a poziţiilor deţinute de egocentrismul infantil, deoarece „eu” trebuie să se retragă în faţa lui „noi”. Astfel, copilul învaţă la şcoală că el nu este centrul de gravitate al acestei lumi, că un altul are drepturi similare. Datorită progreselor înregistrate pe linia echilibrării eului individual, se eliberează o mare cantitate de energie, care va fi fructificată într-o gamă diversă de activităţi.
Exceptând perioada de latenţă, toate etapele anterioare ei formează stadiile pregenitale ca prefaţează saltul calitativ pe care sexualitatea îl înregistrează o dată cu instalarea pubertăţii.
5. Stadiul genital – cu debutul în pubertate
Concomitent cu maturizarea organelor genitale, sexualitatea va cunoaşte o nouă formă de exprimare, prin genitalitate. Primatul zonei genitale semnifică, de data aceasta, dezvoltarea deplină a sexualităţii. Apare un nou obiect (o persoană diferită de sine însuşi), precum şi un nou scop (actul sexual). Zonele erogene din stadiile anterioare se subordonează primatului zonei genitale.
În această etapă se definitivează super-ego-ul şi se face trecerea de la dominarea principul plăcerii la subordonarea acestuia faţă de principiul realităţii. Principiul plăcerii este cel care guvernează funcţionarea mentală, ansamblul activităţii psihice, având ca scop să evite neplăcerea şi să procure plăcerea. În măsura în care neplăcerea este legată de creşterea cantităţii de excitaţie, iar plăcerea de reducerea acesteia, principiul plăcerii este un principiu economic. Pulsiunile nu caută, la început, decât să se descarce, să se satisfacă pe căile cele mai scurte. Principiul realităţii, împreună cu principiul plăcerii reprezintă pentru S. Freud cele două mari principii care guvernează întreaga funcţionare a aparatului psihic. El formează un cuplu cu principiul plăcerii, pe care îl modifică în măsura în care reuşeşte să se impună ca principiu reglator. În acest caz, căutarea satisfacerii nu se mai efectuează pe căile cele mai scurte, ci acceptă deturnări şi îşi amână realizarea, în fucţie de condiţiile impuse de mediul exterior.
Exerciţiu: Oferiţi un exemplu, din experienţa proprie, în care a intervenit principiul realităţii.
Considerând libidoul energia călăuzitoare, Freud nu a etapizat în totalitate existenţa umană, oprindu-se la intrarea în vârsta adultă. Restul etapelor ontogenetice, până la moarte, nu i-au mai suscitat interesul, din momentul în care libidoul şi-a găsit plasamentul adecvat. Această “deficienţă” va inspira o serie de „retuşări” din partea lui E. Erickson.
BIBLIOGRAFIE:
- Birch, Ann – Psihologia dezvoltării, Editura Tehnică, Bucureşti, 2000
- Diaconu, Mihai . Educaţia şi dezvoltarea copilului, Editura ASE, 2007
- Cozărescu, Mihaela; Ştefan, Laura – Psihologia educaţiei – teorie şi aplicaţii, Editura ASE, Bucureşti, 2004
- Popescu-Neveanu, Paul – Dicţionar de psihologie, Editura Albatros, 1978
- Popescu-Neveanu, Paul; Zlate, Mielu; Creţu, Tinca – Psihologie – manual pentru clasa a IX-a, Şcoli Normale, EDP, Bucureşti, 1990
- Munteanu, Anca – Un început care se numeşte Freud, Editura Sedona, 1997
- Turcu, Filimon – Psihologie şcolară – Editura ASE, Bucureşti, 2004
- http://www.des.emory.edu/mfp/302/302bron.PDF
- http://pt3.nl.edu/paquetteryanwebquest.pdf
- http://www.des.emory.edu/mfp/302/302bron.PDF
- http://www.mymontessoriacademy.com/newsletters/websitebronfenbrennerecologicaltheory.pdf
- http://www.scribd.com/doc/2535097/V-Curs-Repere-psihogenetice-ale-dezvoltarii
- http://amarhan.files.wordpress.com/2008/06/psihologia-varstelor_copilaria.pdf