Tulburarile depresiei in adolescenta se manifestă adesea sub forma unor afecte, emoţii, stări de tristete pe care le trăiesc la un moment dat foarte multi adolescenţi.
Starea depresivă este rar exprimată în mod direct, în mare parte pentru că adolescentul se teme să se expună şi să vorbească deschis şi spontan despre o astfel de suferinţă.
Adolescentul este invadat de stări de tristeţe profundă, de iritabilitate în relaţie cu o anumită persoană (unul dintre părinţi, un/o prieten(ă), frate/sora etc). De asemenea se instalează cu usurinţă lipsa de implicare, dezinteresul sau lipsa plăcerii /mulţumirii în raport cu activităţile culturale obişnuite.
Adolescentul se poate enerva foarte repede din nimic, devine agitat, îşi pierde controlul şi se lasă pradă furiei şi agresivităţii (sparge obiectele din jur, amenintă, loveşte) sau dimpotrivă începe să plângă, să se izoleze, să se afunde în singurătate.
Câteva dintre ideile/gândurile care ajung să-l frământe pe adolescent sunt prezentate mai jos:
-“La ce bun să fac toate lucrurile astea, oricum sunt inutil…”
-“Nu sunt bun de nimic…”
- “Nu sunt frumoasă…toata lumea râde de mine…”
- “Sunt vinovat pentru divorţul părinţilor mei…”
-“Nimeni nu mă iubeşte…”
Adolescentul revine în mod constant, uneori obsesiv asupra acestor gânduri, lucru care îl face să se retragă găsindu-şi refugiu fie în muzică, fie în faţa televizorului sau calculatorului ore în şir. Izolarea socială, retragerea din grupurile sociale/de apartenenţă, diminuarea contactului cu membrii familiei, starea de oboseală, pierderea energiei şi rezultatele scăzute la şcoală pot fi alte semne ale sindromului depresiv.
Dificultăţile de concentrare a atenţiei şi absenţa interesului şi motivaţiei pentru activitatea şcolară sunt confundate de cele mai multe ori de către părinţi şi nu numai (şi de profesori/pedagogi etc) cu “a fi leneş”: “copilul meu e leneş, nu vrea să facă absolut nimic”. Totuşi, astfel de semne, asociate cu ideile privitoare la moarte aduc în dinamica psihică a adolescentului un dezechilibru profund şi odata cu el un semnal de alarmă cu privire la instalarea tentativelor de suicid.
În astfel de cazuri se recomandă părinţilor să acorde o atenţie deosebită comportamentului şi semnalelor transmise de adolescent, începand de la tulburările de somn (dificultatea de a adormi, insomnia, coşmaruri, prelungirea somnului de dimineaţă) continuând cu perturbări ale alimentaţiei (pierderea sau creşterea în greutate etc).
Un alt aspect particular al sindromului depresiv la adolescenţi se referă la plictiseală, caracterizată prin lipsa de interes şi prin modul de apreciere a duratei, a timpului. Adolescentul trăieşte cu senzaţia că timpul trece în mod inutil, un timp în care nu se întamplă nimic, nu se schimbă nimic. Totodată adolescentul plictisit îşi pierde răbdarea cu orice sau cu oricine din jur, însă plictiseala poate fi un mod/mecanism de aparare împotriva emoţiilor şi stărilor puternice şi greu de suportat.
Să nu uităm! Adolescentul este în căutarea unui comportament de risc şi a unor experienţe însă prin aceste experienţe el se află totodată în căutarea limitelor. Mai mult decât atât, pe măsură ce cunoaşte limitele, adolescentul simte nevoia de a provoca, încălca, depăşi limitele pentru că în felul acesta să prelungească senzaţia care-i conferă multa putere şi implicit sentimentul de omnipotenţă. Dorinţa adolescentului de a intra mai repede în viaţa adultă îl impinge spre situaţii şi comportamente de risc. În acest fel adolescentul se află/se găseste într-o lupta împotriva plictiselii, într-o căutare de nou şi senzaţii.
Motivele de îngrijorare care trebuie luate în calcul:
Astfel, se recomandă ca aceşti adolescenti să fie integraţi în programe terapeutice şi de consiliere psihologică individuală şi de grup iar acolo unde există posibilitatea, cooperarea din partea părinţilor/familiei este absolut necesară. De asemenea sunt necesare programe de informare şi formare a adulţilor care intră în contact cu aceşti adolescenţi (profesori din licee, consilieri şcolari, antrenori de sport, părinţii etc.) astfel încat să se faciliteze comunicarea dintre adolescenţi şi adulţi.
Rolul familiei: părinţii au un rol deosebit de important în viaţa adolescenţilor şi cu cât sunt mai implicaţi şi mai prezenţi în etapele dificile prin care trec adolescenţii cu atat mai uşor se poate face, spre exemplu, integrarea adolescentului într-un program de consultanţă şi consiliere sau într-un program psihoterapeutic individual sau de grup.
De asemenea este important ca între părţile implicate, respectiv între specialist, adolescent şi părinte să se formeze o alianţă terapeutică aşa încât fiecare dintre părţi să constientizeze şi să recunoască existenţa unei probleme, a naturii şi gradului ei de dificultate, precum şi a modalităţilor şi căilor necesare pentru soluţionare.
Odată început demersul terapeutic, vor avea ocazia atât părinţii cât şi adolescenţii să afle/să descopere şi să accepte recunoasterea unei suferinţe proprii. Important este că părinţii să perceapă drama sau suferinţa copilului lor şi în acest fel să se implice într-un travaliu de reflecţie atât asupra adolescentului cât şi asupra lor, în calitate de părinţi/adulţi/persoane care la rândul lor se confruntă cu diferite stări şi sentimente, dificultăţi şi probleme, nevoi şi dorinţe.
Starea depresivă este rar exprimată în mod direct, în mare parte pentru că adolescentul se teme să se expună şi să vorbească deschis şi spontan despre o astfel de suferinţă.
Adolescentul este invadat de stări de tristeţe profundă, de iritabilitate în relaţie cu o anumită persoană (unul dintre părinţi, un/o prieten(ă), frate/sora etc). De asemenea se instalează cu usurinţă lipsa de implicare, dezinteresul sau lipsa plăcerii /mulţumirii în raport cu activităţile culturale obişnuite.
Adolescentul se poate enerva foarte repede din nimic, devine agitat, îşi pierde controlul şi se lasă pradă furiei şi agresivităţii (sparge obiectele din jur, amenintă, loveşte) sau dimpotrivă începe să plângă, să se izoleze, să se afunde în singurătate.
Câteva dintre ideile/gândurile care ajung să-l frământe pe adolescent sunt prezentate mai jos:
-“La ce bun să fac toate lucrurile astea, oricum sunt inutil…”
-“Nu sunt bun de nimic…”
- “Nu sunt frumoasă…toata lumea râde de mine…”
- “Sunt vinovat pentru divorţul părinţilor mei…”
-“Nimeni nu mă iubeşte…”
Adolescentul revine în mod constant, uneori obsesiv asupra acestor gânduri, lucru care îl face să se retragă găsindu-şi refugiu fie în muzică, fie în faţa televizorului sau calculatorului ore în şir. Izolarea socială, retragerea din grupurile sociale/de apartenenţă, diminuarea contactului cu membrii familiei, starea de oboseală, pierderea energiei şi rezultatele scăzute la şcoală pot fi alte semne ale sindromului depresiv.
Dificultăţile de concentrare a atenţiei şi absenţa interesului şi motivaţiei pentru activitatea şcolară sunt confundate de cele mai multe ori de către părinţi şi nu numai (şi de profesori/pedagogi etc) cu “a fi leneş”: “copilul meu e leneş, nu vrea să facă absolut nimic”. Totuşi, astfel de semne, asociate cu ideile privitoare la moarte aduc în dinamica psihică a adolescentului un dezechilibru profund şi odata cu el un semnal de alarmă cu privire la instalarea tentativelor de suicid.
În astfel de cazuri se recomandă părinţilor să acorde o atenţie deosebită comportamentului şi semnalelor transmise de adolescent, începand de la tulburările de somn (dificultatea de a adormi, insomnia, coşmaruri, prelungirea somnului de dimineaţă) continuând cu perturbări ale alimentaţiei (pierderea sau creşterea în greutate etc).
Un alt aspect particular al sindromului depresiv la adolescenţi se referă la plictiseală, caracterizată prin lipsa de interes şi prin modul de apreciere a duratei, a timpului. Adolescentul trăieşte cu senzaţia că timpul trece în mod inutil, un timp în care nu se întamplă nimic, nu se schimbă nimic. Totodată adolescentul plictisit îşi pierde răbdarea cu orice sau cu oricine din jur, însă plictiseala poate fi un mod/mecanism de aparare împotriva emoţiilor şi stărilor puternice şi greu de suportat.
Să nu uităm! Adolescentul este în căutarea unui comportament de risc şi a unor experienţe însă prin aceste experienţe el se află totodată în căutarea limitelor. Mai mult decât atât, pe măsură ce cunoaşte limitele, adolescentul simte nevoia de a provoca, încălca, depăşi limitele pentru că în felul acesta să prelungească senzaţia care-i conferă multa putere şi implicit sentimentul de omnipotenţă. Dorinţa adolescentului de a intra mai repede în viaţa adultă îl impinge spre situaţii şi comportamente de risc. În acest fel adolescentul se află/se găseste într-o lupta împotriva plictiselii, într-o căutare de nou şi senzaţii.
Motivele de îngrijorare care trebuie luate în calcul:
- Repetarea unui comportament care atrage atenţia (tendinţe de izolare, acţiuni agresive, comportamente bulimice, scăderea interesului şi motivaţiei faţă de activităţile scolare);
- Durata prelungită a acestor comportamente (mai mult de 3 luni);
- Istoricul şi apariţia unor evenimente cu încarcătură emoţională puternică în viaţa adolescentului (divorţul părinţilor, mutări frecvente, boala etc).
Astfel, se recomandă ca aceşti adolescenti să fie integraţi în programe terapeutice şi de consiliere psihologică individuală şi de grup iar acolo unde există posibilitatea, cooperarea din partea părinţilor/familiei este absolut necesară. De asemenea sunt necesare programe de informare şi formare a adulţilor care intră în contact cu aceşti adolescenţi (profesori din licee, consilieri şcolari, antrenori de sport, părinţii etc.) astfel încat să se faciliteze comunicarea dintre adolescenţi şi adulţi.
Rolul familiei: părinţii au un rol deosebit de important în viaţa adolescenţilor şi cu cât sunt mai implicaţi şi mai prezenţi în etapele dificile prin care trec adolescenţii cu atat mai uşor se poate face, spre exemplu, integrarea adolescentului într-un program de consultanţă şi consiliere sau într-un program psihoterapeutic individual sau de grup.
De asemenea este important ca între părţile implicate, respectiv între specialist, adolescent şi părinte să se formeze o alianţă terapeutică aşa încât fiecare dintre părţi să constientizeze şi să recunoască existenţa unei probleme, a naturii şi gradului ei de dificultate, precum şi a modalităţilor şi căilor necesare pentru soluţionare.
Odată început demersul terapeutic, vor avea ocazia atât părinţii cât şi adolescenţii să afle/să descopere şi să accepte recunoasterea unei suferinţe proprii. Important este că părinţii să perceapă drama sau suferinţa copilului lor şi în acest fel să se implice într-un travaliu de reflecţie atât asupra adolescentului cât şi asupra lor, în calitate de părinţi/adulţi/persoane care la rândul lor se confruntă cu diferite stări şi sentimente, dificultăţi şi probleme, nevoi şi dorinţe.
